Personalul medical este supus stresului fizic şi mental atunci când îngrijeşte pacienţii.
Sindromul burnout („a arde complet”) a fost identificat prima dată de către Freudenberg în 1974.
Freundenberg redefinea stresul profesional prin sindromul de burnout: uzura şi epuizarea energiei, forţelor şi a resurselor care determină o scădere a întregului potenţial de acţiune al individului. Sindromul este indus de stresul cronic în profesiile care presupun implicare directă în ajutorarea semenilor (sectorul medical şi social). La persoanele predispuse, stresul apare prin dezechilibrul dintre ideal (ceea ce aşteaptă de la profesie) şi real (ce obţin concret).
Studiile care au urmat au conturat repede categoria profesională cea mai afectată de acest sindrom: medicii şi asistentele medicale.
În 1983, Maslach îl defineşte ca fiind „un sindrom al extenuării emoţionale, al depersonalizării şi al reducerii împlinirii profesionale”, care apare în rândul persoanelor ce desfăşoară activităţi umanitare.
O prezentare mai tehnică a sindromului burnout a fost făcută de Maslach şi Jackson (1986) care au în vedere „un sindrom ce are trei dimensiuni”:
depersonalizarea – persoana se distanţează de ceilalţi semeni, pe care începe să-i trateze impersonal;
reducerea realizărilor personale;
epuizare emoţională – persoana se simte golită de resurse emoţionale personale şi devine foarte vulnerabilă la stresori.
Starea burnout este cauzată de expunerea la stresul profesional şi adesea este însoţită de depresie.
S-a constatat că acest lucru decurge din obligaţia permanentă a individului de a-şi susţine o imagine personală idealizată, indiferent de progresul tehnologic, de lipsa unei recunoaşteri sociale corespunzătoare cu gradul de dificultate al activităţilor pe care le desfăşoară şi, în sfârşit, datorită programului neconvenţional.
Dintre factorii care duc la instalarea acestui fenomen se pot enumera: munca neurmată de rezultate imediate, nerecunoaşterea calităţii activităţii, lipsa încurajărilor şi a gratificaţiilor morale.
În aceste condiţii, subiectul se epuizează pe măsură ce constată prăbuşirea propriilor iluzii în faţa evidenţei realităţii.
Burnout – determină un tablou clinic minim, cu următoarele aspecte:
Este de asemenea acceptată ideea că sindromul burnout are o evoluţie stadială:
Stresul ocupaţional apare ori de câte ori sarcinile de muncă depăşesc resursele adaptatative ale angajaţilor, în timp ce sindromul de epuizare constituie faza finală a dezadaptării, datorată unui dezechilibru îndelungat între cerinţe şi resurse; stresul nu conduce întotdeauna la atitudini şi comportamente negative din partea angajaţilor, în timp ce burnout-ul este asociat de fiecare dată cu asemenea trăiri negative.
Comunicarea în mediul medical tinde să primească o notă de rigiditate accentuată chiar şi când se realizează pe orizontală, în sensul că se acordă destul de puţină atenţie unor reguli implicite ale lucrului în echipă, pe cât de simple şi de intuitive, pe atât de importante, reguli ce ar putea fi exprimate sintetic de „magicul” împreună. Reuşita oricărei acţiuni se bazează în egală măsură pe aptitudini şi pe atitudini.
Climatul psihosocial, relaţiile cu colegii şi/sau cu şefii au efecte pozitive, stenice, atunci când sunt unele destinse, fireşti – deci stimularea lor este o cale de profilaxie a stresului – dar pot fi o puternică sursă de stres la locul de muncă, atunci când neînţelegerile, divergenţele atitudinale, conflictuale, concurenţa exagerată până la stadiul de subminare al celuilalt în lupta pentru resurse limitate sunt preponderente şi se răsfrâng asupra performanţelor individuale şi colective.
Prezenţa tensiunii în sistemul psihic uman este echivalentă motivării optime pentru sarcină, este garanţia preîntâmpinării instalării submotivării – care se soldează cu blazarea şi lipsa intereselor pentru rezolvarea unei probleme apreciate drept prea simple şi facile faţă de propriul bagaj instrumental – ca şi supramotivării şi mobilizării stresante şi epuizante în depăşirea obstacolului.
Atât submotivarea, cât şi supramotivarea şi stresul asociat acestora au şanse cu atât mai reduse să apară, cu cât oamenii îşi cunosc mai realist capacităţile proprii, le apreciază mai just şi mai obiectiv pe cele ale colegilor, se bucură de respectul celorlalţi şi sunt, la rândul lor, dispuşi să îi respecte pe aceştia, să le solicite şi să le acorde sprijinul, să îşi asume răspunderea pentru propriile opinii şi credinţe, să îşi împărtăşească temerile, dorinţele şi emoţiile, să ceară şi să ofere feed-back – pentru optimizarea comunicării.
Cel mai expus la dezvoltarea sindromului epuizării este personalul medical tânăr. Numeroase studii au arătat că sindromul de burnout se manifestă în special la medicii / asistenţii tineri (grupul de vârstă 25-40 de ani), fiind egal distribuit pe sexe.
Patologia indusă de stresul profesional este privită cu tot mai multă responsabilitate de către autorităţile sanitare din ţările dezvoltate. În Belgia (unde există o bună organizare a asistenţei sanitare şi salarizarea corespunzătoare a personalului medical), autorităţile şi organizaţiile profesionale acţionează concret pentru a preveni abandonul profesiei medicale din cauza stresului.
Se intenţionează crearea unui sistem de securitate socială specifică pentru medici şi asistente medicale (chiar reglementari juridice privind încadrarea sindromului burnout ca boală profesională a personalului medical).
În România, deşi a atins nivel record, stresul în muncă nu reprezintă o prioritate a politicii sanitare.
Asistenţii medicali, alături de medici, sunt afectaţi de sindromul burnout datorită stresului pe termen lung.
Stresul duce la o proastă condiţie fizică şi mentală a asistenţilor medicali
Consecinţele: acceleraţia ritmului cardiac, dureri în piept, astm, hipertensiune, tromboză, aritmie cardiacă, astm, hiper-ventilaţie, dureri de stomac, de spate, de cap, musculare, moarte subită urmare a unei fibrilaţii ventriculare, infarct miocardic sau accident vascular cerebral, diabet, căderea sistemului imunitar, urmată de cancer, boli de nervi, boli de piele, răceli dese şi lungi etc.
CÂND APARE STRESUL?
Supraîncărcarea, sarcini neclare, nerecunoaşterea şi nerecompensarea performanţelor, imposibilitatea de a utiliza abilităţile sau talentul la întreaga capacitate, lipsa oportunităţilor de a face carieră, lipsa de încurajare a şefilor sau colegilor inabilitatea sau neoferirea posibilităţii de a-şi spune nemulţumirile, programul prelungit sau în schimburi, insecuritatea locului de muncă, instruirea insuficientă, comunicare ineficientă – lipsa de comunicare sau consultare.
Schimbările organizatorice, lucrul în condiţii de izolare, hărţuirea psihologică (intimidare, ostilitate, umilire), hărţuirea sexuală, timpul lung petrecut departe de familie, lipsa pauzelor, responsabilitate prea mare, munca de rutină, monotonă şi cu puţină importanţă, condiţii de muncă neplăcute (zgomot, îngrămădeală, aer poluat, fum de ţigară, expunerea la pericole, riscul contaminării şi infectării), mediu social deficient.
Supraîncărcarea rolului apare atunci când o persoană este solicitată să efectueze mai multe activităţi într-un timp tot mai scurt. Apariţia acestui risc este semnalată mai ales în cazul spitalelor şi secţiilor, care, cu scheme de personal reduse, încearcă să facă faţă unor activităţi de îngrijire tot mai complexe.
Frustrarea este o emoţie negativă care apare atunci când un obstacol exterior, eveniment sau persoană, ne împiedică să ne atingem scopurile.
Ea intervine atunci când rezultatul real este sub aşteptările noastre.
Frustrarea desemnează două fenomene: fie împiedicarea cuiva să-şi realizeze un drept sau o dorinţă, fie starea psihică ce rezultă din acest blocaj. Prin blocaj se înţelege un obstacol care este recunoscut şi este trăit ca atare de persoana respectivă
Agresivitatea este o consecinţă a frustrării. Comportamentul agresiv este de multe ori o consecinţă a frustrării.
În plus, frustrarea se asociază cu creşteri ale ritmului cardiac. Frustrarea reprimată duce la depresie. Frustrarea, ostilitatea şi furia ne afectează negativ la nivel emoţional, mental, spiritual, dar şi fizic. Pe termen lung, determină instalarea bolilor coronariene şi a altor afecţiuni fizice.
Asimetria de putere a relaţiei medic- asistent medical – pacient este generatoare de frustrare şi stres.
Relaţia dintre medic şi asistentul medical este bazată, exclusiv pe subordonare.
Dincolo de încercările de schimbare a acestei relaţii – admiţând sensul colaborării, care au modificat bazele tradiţionale ale relaţiei dintre actorii sociali ai actului medical, se pot menţiona şi alte schimbări, printre care cele determinate de faptul că, în perioada contemporană, actul medical se practică în echipă, din care fac parte mai mulţi specialişti şi experţi din domenii medicale şi paramedicale.
Asistenţii medicali nu se bucură nici de prestigiu nici de recunoaşterea importanţei muncii lor nici din partea medicului şi nici din partea pacienţilor. Această relaţie medic – asistent medical ar trebui să fie definită de complementaritate, în sensul că fiecare participant aşteaptă ca şi celălalt să se comporte într-un anumit mod, compatibil cu cerinţele rolului social îndeplinit, în realitate medicul este acela care are poziţia dominantă în distribuirea autorităţii.
Lipsa oricărei autonomii decizionale şi lipsa oricărei recunoaşteri a rolului profesional al asistenţilor medicali, atât din partea medicilor cât şi din partea pacienţilor , asociate şi unei proaste salarizări, determină o stare de nemulţumire, stres, frustrare, care conduc la migrarea asistenţilor sau chiar la abandonarea profesiei.
Cauzele stresului – factor decisiv de influenţare a calităţii vieţii profesionale a asistenţilor medicali şi a calităţii actului de îngrijire – ar putea fi, în concluzie:
Fenomenul migraţiei forţei de muncă autohtone din sectorul sanitar către statele dezvoltate, în principal cele din Uniunea Europeană dar şi din alte părţi ale lumii, reprezintă o temă de interes deosebit pentru asistenţii medicali.
S-a constatat că există o corelaţie semnificativă între calitatea percepută a vieţii profesionale a asistenţilor medicali şi tendinţa (privită ca năzuinţă, înclinaţie, dispoziţie) acestora de a migra în scop lucrativ, în sensul că o viaţă profesională percepută ca fiind de slabă calitate creşte tendinţa migraţiei.
La nivel macro, sistemul sanitar românesc se confruntă cu o acută lipsă de personal – reclamată în special de către organizaţiile sindicale şi de către angajatori (în speţă spitalele) – fapt ce deseori grevează asupra calităţii actului medical, act ce riscă să cadă în mediocritate în contextul unor lipsuri majore sau să genereze adevărate tragedii cu pierderi de vieţi omeneşti.
Asistenţii medicali care pleacă să lucreze în străinătate sunt persoane cu experienţă profesională îndelungată, plecarea lor lăsând adevărate goluri ce nu pot fi umplute de cei nou veniţi decât după trecerea unei mari perioade de timp de la angajare.
În acest fel deficitul de personal se transformă în deficit de personal cu experienţă.
Este foarte uşor să ne acuzaţi fără să ne cunoaşteti şi să înţelegeti condiţiile în care ne desfăşurăm activitatea în România!
PREPARATOR UNIV. DRD. DANIELA ARTIMOF
PREŞEDINTE – Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din Galaţi
Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,