Scrisoare deschisa catre Ministerul Sanatatii

Conferinţa Naţională OAMMR ediţia a III-a a fost marcată de un eveniment tragic, moartea unui coleg, asistent medical, pe data de 2 octombrie, în hotelul din Gura Humorului în care au fost cazaţi participanţii la conferinţă. Colegul se numea Biro Cezar, lucra ca asistent medical la Spitalul Penitenciar Rahova, era căsătorit şi tată a unui baiat de 24 de ani. Despre eforturile pe care le-au făcut colegii pentru a-l salva şi despre modul în care a răspuns sistemul sanitar cererilor repetate de intervenţie, citiţi în Scrisoarea deschisă.

Scrisoarea deschisă a fost elaborată în timpul Conferinţei şi a fost semnată din partea OAMMR de Preşedintele Liliana Iordache, din partea Federaţiei Sanitas din România de Preşedintele Marius Petcu şi, de asemenea, de toţi participanţii la Conferinţă.

Scrisoare deschisa

Asistenţii medicali din România condamnă public, deschis şi fără nici un fel de rezerve modul în care Ministerul Sănătăţii şi autorităţile judeţene din România realizează managementul sistemului medical.

De 15 ani încercăm să facem faţă provocărilor din sistemul medical, generate de lipsurile acute şi de bun simţ în ceea ce priveşte medicamentele şi aparatura medicală iar astăzi, pe data de 2 octombrie 2007 am înregistrat cel mai mare eşec în lupta noastră cu aceste lipsuri. Un coleg a murit în mijlocul a peste 200 de asistenţi medicali, care au luptat în zadar pentru a-i salva viaţa. Au luptat cu mâinile goale, deoarece toate apelurile de ajutor trimise către serviciile de ambulanţă şi către spitalele de urgenţă au primit răspuns foarte târziu sau, mai penibil şi inaccepta­bil pentru România anului 2007, au răspuns apelurilor cu trusele de intervenţie aproape goale. Colegul nostru, Biro Cezar, asistent medical şef la Spitalul Penitenciar Rahova era delegat al filialei OAMMR Bucureşti şi participa la a III-a Conferinţă Naţională a Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România, organizată la Gura Humorului. Pe 2 octombrie, în jurul orelor 20.00 acesta a leşinat, moment în care colegul său de cameră a anunţat evenimentul la serviciul urgenţă 112, cu diagnostic prezumtiv de stop cardio-respirator. Ambulanţa din Spitalul Gura Humorului, cu sediul în vecinătatea hotelului în care erau cazaţi participanţii la conferinţă a sosit după 40 de minute, fără medic, cu tub de oxigen gol şi cu o trusă me­di­cală simbolic­ dotată şi total neadecvată diagnosticului comunicat, din care lipseau: adrenalină, laringoscop, sondă de intubaţie, atro­pi­nă, pipă, sonde I.O.T., defibrilator şi soluţie perfuza­bilă. Asistenta medicală de pe ambulanţă a făcut cel puţin cinci drumuri la spital pentru a aduce pungi cu soluţie perfuza­bilă, fiole cu adrenalină şi materiale necesare pentru intubaţie, timp în care a solicitat dispeceratului din Suceava o altă ambulanţă, cu medic şi dotată cu materiale specifice efectuării manevrelor de resuscitare. După multe insistenţe, medicul coordonator a acceptat şi a dirijat o altă ambulanţă care a sosit după 1 oră şi 40 de minute de la întâmplare. În toată această perioadă colegii noştri prezenţi la conferinţă au făcut manevre de resuscitare, dar lipsa medicaţiei şi a aparaturii a făcut imposibilă salvarea vieţii colegului nostru.

Cu siguranţă, acest coleg a ajutat sute de oameni de-a lungul carierei sale, iar răsplata a fost „o moarte cu zile” cauzată de lipsurile materiale şi deficienţele de organizare din sistemul medical românesc.
În locul colegului nostru putea fi orice alt român, condamnat să moară într-o ţară în care, deşi reforma sanitară durează de 15 ani, rezultatele se văd doar pe hârtie şi în cadrul întâlnirilor în care aplaudăm rapoarte bine scrise despre îmbunătăţirea managementului sistemului sanitar.

Dureros pentru noi, asistenţii medicali este că, de 15 ani vorbim despre necesitatea de a ne perfecţiona profesio- nal, elaborăm standarde înalte de practică profesională, facem eforturi pentru a ne alinia legislaţia din domeniu la cea europeană, şi chiar am reuşit acest lucru, participăm la conferinţe internaţionale cu lucrări de nota zece, în timp ce, în cele mai multe unităţi medicale din România nu avem minimul necesar pentru a ne exercita profesia.

Starea actuală de lucruri ne pune pe noi, asistenţii medi­cali într-o situaţie dificilă şi de inferioritate faţă de pacienţii cărora trebuie să le explicăm că, deşi avem cunoştinţele necesare pentru a-i ajuta, nu avem minimul necesar de condiţii de muncă.
Noi suntem cei care le transmitem pacienţilor aceste informaţii umilitoare, şi tot noi suntem cei care, de multe ori, stăm cu capul plecat în faţa lor. Fără să avem nici o vină, decât aceea că nu ne părăsim ţara pentru a lucra în alte state.

În situaţia în care Ministerul Sănătăţii şi autorităţile din România sunt interesate, putem pune la dispoziţie relatări obiective ale întregului coşmar pe care l-am trăit alături de colegul nostru, decedat din ghinionul de a nu fi fost, în momentul respectiv, într-un oraş în care există un spital universitar, sau măcar dotat cu minimul necesar pentru a fi ajutat.

Tragem un semnal de alarmă şi avertizăm autorităţile din România că nu ne mai putem asuma responsabilităţile impuse de profesie, în condiţiile în care suntem obligaţi să ne exercităm profesia cu mâinile goale.
Nu mai putem spune că suntem pe ultima sută de metri, nu mai putem pretinde că suntem în ceasul al 12-lea. Aceste termene au trecut de mult timp, şi afirmăm cu toată convingerea şi responsabilitatea că suntem pe marginea unui colaps. Suntem deja aşezaţi la masa, nu a tratativelor, ci a discuţiilor serioase şi urgente despre starea sistemului de sănătate din România, şi vă invităm să luaţi loc alături de noi.
Colegul nostru avea copii, familie, părinţi şi prieteni. Vă invităm să intraţi în pielea lor pentru câteva secunde. Dacă simţiţi revoltă, furie şi, mai ales nevoia de a părăsi urgent această ţară, atunci înseamnă că nu este totul pierdut.

Semnatari:
Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România
Federaţia Sanitas din România
Participanţii la Conferinţa Naţională OAMMR