La ora la care scriu nu sunt sigur dacă pentru unii deputaţi români, noi, ca asistenţi medicali, suntem reprezentanţii unei profesii de sine stătătoare, sau dacă locul nostru trebuie să fie în umbra medicului, departe de orice decizie privind sănătatea pacientului.
Pentru că se pare că aceasta este opţiunea unor deputaţi când vine vorba despre asistenţi medicali. O parte a membrilor Comisiei de sănătate a Camerei Deputaţilor din România, care a dezbătut Ordonanţa 144/2008, şi-ar dori ca asistenţii medicali să fie o profesie subordonată medicului, iar Ordinul să nu mai fie, eventual, nimic, adică să nu existe nici o voce în România care să vorbească despre interesele profesionale ale asistenţilor medicali.
La şedinţa mai sus amintită, care s-a desfăşurat la începutul lunii aprilie şi la care am participat şi eu ca preşedinte al Ordinului, unii membri ai Comisiei au venit cu un teanc de amendamente, cam de înălţimea unei palme, prin care doreau, nici mai mult nici mai puţin, decât să ne transforme pe noi, asistenţii medicali, în simpli executanţi.
Cu alte cuvinte, să ne întoarcem la o mentalitate şi la o stare de lucruri de care încercăm să scăpăm de zece ani. Mentalitatea potrivit căreia asistentul medical este subordonat medicului, iar profesia noastră nu este una de sine stătătoare, ci una adjuvantă celei de medic, mai bântuie încă la cel mai înalt nivel de decizie şi, culmea, printre o parte a membrilor unei comisii a Camerei Deputaţilor care ar trebui să ştie care sunt profesiile din sistemul medical de sănătate.
Afirm acest lucru pentru că printre propunerile de amendamente la Ordonanţa 144 s-a numărat şi cea privind eliminarea din textul Ordonanţei a prevederii conform căreia profesia de asistent medical este una autonomă. Ori cei care au propus acest amendament nu au aflat încă faptul că profesia noastră este una diferită de cea a medicului, ori nu ne vor în echipa medicală, deşi se tot pedalează pe necesitatea existenţei unei colaborări între toţi profesioniştii în domeniu, atunci când vine vorba de abordarea multidisciplinară a pacientului.
Dacă nu suntem profesie nici măcar autonomă, cum am putea fi una independentă? Deşi prevederea conform căreia asistenţii medicali şi moaşele pot practica independent a existat şi în vechea Lege 307, abia acum a trezit interesul unor membri ai Comisiei de sănătate care, evident, au propus şi eliminarea acestui articol din Ordonanţa 144.
Propunerea este ca o notă proastă dată unei întregi comunităţi profesionale, ca o punere la zid a peste o sută de mii de profesionişti, un fel de a spune că nu suntem capabili să facem ceea ce am învăţat, unii dintre noi în şapte ani de şcoală.
Dacă profesia a fost tratată ca o profesie de rang inferior, iar profesioniştii ca un rău necesar în sistemul de sănătate, nici Ordinul nu a scăpat din laţul strâns al amendamentelor membrilor Comisiei. Tentativele de ciuntire a demnităţii profesiei au fost completate de o parte a membrilor Comisiei cu tentativele de limitare a rolului organizaţiei profesionale la cât mai puţin posibil.
În timp ce profesia de asistent medical şi de moaşă este reglementată în ţările vest europene de organizaţii similare Ordinului, care au şi câte peste o sută de ani vechime, în timp ce alte state, ca Franţa de exemplu, tocmai îşi înfiinţează astfel de organisme pentru că a ajuns la concluzia că sunt necesare, în România facem paşi înapoi în acest domeniu. Unii membri ai Comisiei şi-au exprimat dezacordul faţă de elaborarea subiectelor de grad principal de către reprezentanţii Ordinului, faţă de trecerea unor atribuţii din curtea Ministerului Sănătăţii în cea a organizaţiei profesionale, etc.
Exclamaţia care m-a surprins însă cel mai mult în timpul dezbaterilor, şi care reflectă fie dispreţul profund faţă de profesionişti, fie necunoaşterea realităţii, fie şi una şi alta, a fost următoarea: “Doar nu o să ajungă acum asistenţii medicali să predea şi la universitate!”
Şi dacă vorbim de necunoaştere, să spunem şi că unul dintre amendamente era de a schimba denumirea de asistent medical cu cea de nursă, pentru că trebuie să ne aliniem vestului. Este cel puţin hilar, în condiţiile în care nici una dintre ţările vestice nu şi-a stâlcit limba schimbând denumirea din limba proprie pentru asistent medical cu un cuvânt din limba engleză. În Italia, asistenţii generalişi sunt infirmieri şi nicidecum nurses.
Dacă ar fi luat în calcul Directiva 100/2006, care completează Directiva 36/2005, domnul deputat care a făcut propunerea ar fi constatat cu uşurinţă că titlul din Directivă pentru România este de asistent medical generalist, adică ceea ce se numeşte nurse în engleză, infirmière în franceză, etc. Competenţele sunt aceleaşi, deci nu avem nevoie de un cuvânt nou.
După două ore de dezbateri, membrii Comisiei de sănătate au ajuns la concluzia că mai bine revenim la vechea Lege 307, deşi Ordonanţa 144 a produs deja efecte, pe care le-am enumerat în faţa membrilor Comisiei. Poate că toate acestea nu se vor întâmpla, poate că membrii Comisiei vor renunţa la amendamentele propuse.
Poate că la ora la care va apărea Ars medica, Ordonanţa 144 va fi primit avizul Camerei Deputaţilor în forma care a fost deja publicată în Monitorul Oficial. Ce rămâne însă, cu siguranţă, este gustul amar şi faptul că acum ştim ce gândesc despre noi şi cât ştiu despre profesia noastră oamenii care au datoria să reglementeze sistemul de sănătate.
Mircea Timofte Preşedinte OAMGMAMR
Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,