Un element important în cadrul proiectului POLMED îl reprezintă creșterea capacității de advocacy a organizației. Pentru a realiza acest lucru au fost organizate trei sesiuni de formare în domeniul politicilor publice, la care au participat reprezentanți ai organizației cu funcții de conducere și reprezentare la nivel județean.
Obiectivele specifice ale programului de formare au vizat dezvoltarea abilităţilor necesare pentru a identifica probleme, a articula politici bine formulate şi pentru a furniza soluţii de politică publică; identificarea de tehnici şi instrumente care să stimuleze participarea organizației în procesul politicilor publice; dezvoltarea unei mai bune cunoașteri a contextului normativ si a contextului social/politic/cultural care constituie cadrul general de elaborare, implementare și evaluare a politicilor publice în România.
În cadrul cursului au fost clarificate o serie de concepte și noțiuni specifice procesului politicilor publice. Un concept central discutat și analizat împreună cu participanții a fost acela de advocacy. Advocacy este, în esență, activitatea de a apăra /sprijini un principiu sau un punct de vedere (individual / general / al unei organizaţii) in faţa unei instituţii guvernamentale sau a legiuitorului.
Pentru o mai bună înțelegere a conceptulu de advocacy, a fost abordat și conceptul de lobby. Lobby reprezintă promovarea unor interese individuale, de grup sau ale unei organizaţii prin influenţarea politicilor publice, a instituţiilor guvernamentale sau legiuitorului. Lobby înseamnă sa influenţezi (respectând legea şi principiile de drept) în mod legitim decizii politice, economice, sociale etc., prin activităţi de comunicare realizate profesionist, care implică expertiză legislativă, tehnici discursive şi abilităţi strategice.
A face lobby implică întotdeauna advocacy; insă, în advocacy, nu este obligatoriu să faci lobby. Diferenţa cheie dintre lobby si advocacy este că advocacy-ul presupune comunicarea transparenta si directă cu legiuitorul si opinia publică a unui punct de vedere individual / general /al unei organizaţii, fără a cere neapărat iniţierea unei modificări legislative.
Diferenţa dintre lobby si advocacy poate fi privită uneori ca o simpla problemă de audienţă. Cu certitudine insă, cei care sprijină o cauză, un principiu, un drept sau un anumit punct de vedere general practică advocacy. Când respectivii încearcă sa influenţeze politicile publice, instituţiile guvernamentale sau legiuitorul in sens particular practică lobby.
Împreună cu participanții la sesiunea de instruire au fost identificate și discutate activități specifice de advocacy:
Lobbiştii pot fi angajaţi ai unei companii sau consultanţi care lucrează pentru un număr de clienţi: companii, asociaţii, sindicate, organizaţii sau agenţii guvernamentale.
În cadrul cursului de formare participanții au fost expuși la concepte și metodologii de lucru specifice activităților componente ale procesului de realizarea a politicilor publice. Astfel, domeniul politicilor publice poate fi definit foarte bine ca ocupându-se de studiul deciziilor politico-administrative de alocare a diverselor forme de resurse (materiale, financiare, de „know how”, simbolice). Politicile publice reprezintă acţiuni realizate de către guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care vin dinspre societate. Vorbim despre politici publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală, încearcă cu ajutorul unui program de acţiune coordonat să modifice mediul economic, social, cultural al actorilor sociali.
O atenție specială în cadrul cursului a fost acordată analizei procesului de realizarea a politicilor publice. Pentru a facilita înțelegerea acestui proces complex a fost utilizată un tip de metodologie secvențială. Procesul de realizare a unei politici publice cuprinde şase etape:
1. Identificarea problemei – are loc atunci când un eveniment, o persoană, un grup reuşesc să atragă atenţia asupra unei probleme, cerînd soluţionare prin intervenţia puterii publice.
2. Includerea pe agenda politică – este faza în care problema identificată este luată serios în consideraţie de către oficiali (putere publică şi politică). Nu toate problemele identificate ajung şi pe agenda politică.
3. Formularea cadrului de politică publică – atunci când o anume problemă ajunge să fie considerată de către oficiali, nu înseamnă automat că o politică publică va fi creată. Cineva (o anume autoritate) trebuie să dezvolte un program care să se refere la rezolvarea problemei.
4. Adoptarea unei politici publice – aici ne referim la toate eforturile pentru ca un anume program să fie adoptat ca şi program guvernamental. În această fază sunt concentrate elementele de negociere, dictate de interese, care pot schimba viziunea iniţială asupra unei politici publice.
5. Implementarea unei politici publice – este un stadiu critic de realizare a unei politici publice. Aici rolul administraţiei este decisiv.
6. Evaluarea de politici publice – care are ca scop determinarea eficienţei unei politici publice. Se analizează modul în care diversele activităţi au condus la îndeplinirea scopurilor iniţiale.
Pentru fiecare etapă prezentată și analizată participanții au venit cu exemple concrete desprinse din experiența lor profesională și în cadrul organizației. A fost realizat un exercițiu de identificare de problemă și stabilire de priorități. Acest exercițiu a creat contextul pentru discuții de grup foarte productive și aplicate legate de problemele organizației și posibilele soluții.
În cadrul cursului a fost discutată și analizată și problematica actorilor implicati in procesul de realizare a politicilor publice. O atenție specială a fost acordata conceptului de factor interesat (analiza de stakeholderi).
În funcţie de diversele teorii care explică politicile publice, încercând să explice felul cum funcţionează o societate umană, există mai multe împărţiri ale acestor „actori”.
Astfel aceştia pot să fie indivizi sau diverse grupuri sociale. Fiecare dintre aceştia au propriile lor interese, iar felul cum interacţionează, rezultatele eforturilor lor pentru realizarea acestor interese, sunt reglate de factori instituţionali, de regulile care guvernează procesul politic. În mare, datorită varietăţii imense a acestora, îi putem grupa în cinci mari categorii de actori: oficialii aleşi, oficialii numiţi (funcţionarii publici), grupurile de interese, organizaţiile de cercetare şi mass media. Primele două categorii se regăsesc în structurile statului, în timp ce ultimele trei în cele ale societăţii, împreună formând elementele principale din care apar membrii unui subsistem specific de politică publică. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că aceste grupuri sunt doar aproximări: ele nu sunt omogene, indivizii care le compun sunt diferiţi şi pot avea interese diferite. Deşi această simplificare prin care privim un ansamblu de indivizi drept un actor unic poate uşura efortul nostru de a înţelege modul de desfăşurare a procesului politic, ea rămâne o simplificare. Modelarea mai apropiată de realitate a acestui proces ne cere să luăm în considerare în analiza noastră interesele individuale.
Nu întreaga societate este în egală măsură implicată în procesul de decizie. Politicile publice sunt realizate de către subsistemele politicilor, care sunt alcătuite din toţi actorii care au legătură cu o anumita problemă publică.
Termenul de actor include atât actorii din cadrul statului (ministere, comisii, agenţii descentralizate, etc.), cât şi pe cei din cadrul societăţii (sindicate, ONG – uri, grupuri de presiune, etc.), implicaţi direct sau marginal în procesul politicilor publice. O abordare susţine că cei care participă direct în procesul politicilor publice pot fi consideraţi ca membrii ai unei reţele a politicii respective, în timp ce actorii implicaţi doar marginal pot fi consideraţi ca făcând parte dintr-o mai largă comunitate a politicii publice respective. Subsistemele sunt forumuri în care aceşti actori discută problemele publice, negociază şi încearcă să ajungă la soluţii cât mai bune pentru interesele lor.
Instituţiile sunt regulile care ghidează comportamentul actorilor aflaţi în urmărirea interesului propriu. În sens restrâns, pot fi definite ca structurile şi organizarea statului, a societăţii şi a sistemului internaţional. Putem să dăm câteva caracteristici formale de organizare: tipul de apartenenţă al membrilor la instituţia respectivă, regulile şi procedurile de operare, dar şi principiile, normele şi valorile care definesc instituţiile, ultimele fiind considerate caracteristici informale.
În mare, datorită varietăţii imense a acestora, îi putem grupa în cinci mari categorii de actori: oficialii aleşi, oficialii numiţi (funcţionarii publici), grupurile de interese, organizaţiile de cercetare şi mass media. Primele două categorii se regăsesc în structurile statului, în timp ce ultimele trei în cele ale societăţii, împreună formând elementele principale din care apar membrii unui subsistem specific de politică publică. Nu trebuie însă pierdut din vedere faptul că aceste grupuri sunt doar aproximări: ele nu sunt omogene, indivizii care le compun sunt diferiţi şi pot avea interese diferite. Deşi această simplificare prin care privim un ansamblu de indivizi drept un actor unic poate uşura efortul nostru de a înţelege modul de desfăşurare a procesului politic, ea rămâne o simplificare. Modelarea mai apropiată de realitate a acestui proces ne cere să luăm în considerare în analiza noastră interesele individuale.
La finalul modului de formare dedicat problematicii complexe a elaborării de politici publice, participanții au obținut informație structurată și clarificări privind modul în care structurile asociative se pot implica in designul și managementul politicilor publice în România; cum pot fi folosite diverse tehnici pentru a identifica în mod corect problemele, pentru a identifica soluţii posibile şi, în cele din urmă, pentru a selecta cea mai bună dintre opţiunile de politică publică;diferite tehnici și instrumente de politică publică utilizate în procesul de elaborare/implementare/evaluare;au discutat specificul politicilor publice de tip auto-reglementare din sectorul medical și de sănătate publică.
Mihaela Lambru
Expert politici publice
Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,