Cum schimbi lumea | Monica Boseff și echipa Fundației “Ușa Deschisă“

În lupta globală împotriva sclaviei moderne, eforturile unei mici echipe românești au avut ecou până la Casa Albă, unde doamna Monica Boseff a fost premiată în 2014 de către John Kerry, secretarul de stat al SUA. Pregătirea de asistent medical a ajutat-o să recunoască durerea și suferința sub toate aspectele, iar rănile pe care Monica Boseff alături de echipa Fundației “Ușa Deschisă“ le îngrijește, sunt profunde și ating atât dimensiunea fizică cât și psihologică. Când vorbim de trafic de persoane vorbim un sistem complex, de traficanți, de victime, de prostituție, de abuzuri sexuale și fizice asupra minorilor și nu numai, vorbim de exploatare sexuală și de muncă.

Am avut onoarea de a sta de vorbă cu doamna Monica Boseff – asistent medical și Director Executiv al Fundației Ușa Deschisă, adăpost de urgență pentru persoanele traficate.

AM: Care este locul în care Fundația “Ușa Deschisă” activează în tot acest mecanism al unei lumi întunecate, pe care mulți dintre noi nu o cunoaștem sau despre care nu suntem pe deplin informați?

MB: Ca poziționare în acest „lanț” al abuzurilor, Fundația Ușa Deschisă are acest adăpost de urgență, care reprezintă primul loc în care persoana este adusă în momentul în care este scoasă sau a ieșit din situația de pericol maxim în care se află. În viziunea noastră, o persoană aflată într-o astfel de situație noi nu o numim victimă ci SUPRAVIEȚUITOARE.

AM: Există o echipă de îngrijiri cu care colaborați la adăpost?

MB: Desigur, avem echipa noastră pluridisciplinară, care constă în avocat, care se ocupă de toate amănuntele și formalitățile legale generate de fiecare caz, avem asistent social, un psiholog, un psihoterapeut, administrator, manager de uz gospodăresc, avem lucrător social și personalul echipei de pază.

AM: Care sunt condițiile pe care le puneți la dispoziția supraviețuitoarelor dar și condițiile pe care le impuneți acestora pentru a intra și a rămâne în acest sistem de protecție și recuperare?

MB: Serviciile de rezidențiat sunt asigurate în acest adăpost cu adresă protejată, unde toate nevoile lor de bază sunt acoperite în întregime și mă refer nu doar la servicii de cazare și masă ci la toate celelalte servicii relaționate cu toate aspectele vieții lor printre care amintesc cele referitoare la recuperarea sau obținerea documentelor de identitate, a unei fișe școlare, reluarea legăturii cu familia dacă permite situația familială și dacă acest lucru nu plasează persoana într-o situație de pericol, tratament medical și dentar complet. Alte etape sunt integrarea în sistem educațional sau continuarea pregătirii școlare, găsirea unui curs vocațional, găsirea unui loc de muncă. Pe partea de consiliere psihologică este obligatorie ședința de consiliere individuală săptămânală, ședința de psihoterapie individuală dar și de grup.

AM: Există o disciplină care se instalează și pe care rezidentele trebuie să o respecte aici? Le învățați să trăiască în comun, în condiții normale?

MB: Noi le învățăm că orice lucru reprezintă o alegere. Ca orice viață normală, trebuie să fie ghidată de niște reguli. Noi le asigurăm de la început un mediu de familie, un cadru de siguranță emoțională, fizică, psihică. Ele știu că atât timp cât sunt aici, întreaga echipă face tot ce este posibil ca ele să fie în siguranță, să le fie bine, dar deciziile le aparțin. Există un set de reguli pe care trebuie să le respecte, una dintre ele reprezentând interzicerea folosirii unui limbaj trivial. Totul reprezintă respectul și dragostea necondiționate. Principiul nostru este acela de a acorda respect nu DACĂ meriți pentru că ai făcut ceva anume pentru a-l câștiga, ci pentru că îl meriți ca ființă umană. Similar și pentru dragostea necondiționată. Ele știu că indiferent de ce decizii bune sau proaste aleg să ia, indiferent de faptele care le duc la îndeplinire, fie că personal sunt sau nu sunt de acord cu acestea, dragostea mea necondiționată tot există. O altă regulă pe care rezidentele trebuie să o respecte este faptul că nu se acceptă nici un fel de violență, nici verbală,  nici fizică. Concluzionând, pot spune că aici avem un regim de viață, cu ore fixe de masă, cu timp de relaxare, timp de activități, timp de cumpărături, astfel că rezidentele învață pas cu pas cum funcționează o familie și o viață normală, dar totul depinde de alegerile pe care le fac acestea. Ele sunt învățate că sunt femei libere, cu opțiuni dar cărora deciziile le aparțin. O altă regulă de bază este aceea că niciodată nu voi face ceva pentru tine, ci ÎMPREUNĂ cu tine ! Pentru că indiferent de cât de bune sunt intențiile mele, cât de mult bine mi-aș dori pentru tine, dacă nu ți-l dorești tu, degeaba îl vreau eu pentru tine!

AM: Care este media de vârstă și mediul din care provin  supraviețuitoarele ?

MB: Media lor de vârstă este 17-18-19 ani, iar ca mediu din care provin majoritar este cel cu familii defavorizate, familii destrămate cu mediul de vulnerabilitate socio-economic maxim, chiar și familii cu vulnerabilitate psiho-emoțională.

AM: În procesul de vindecare al unei persoane abuzate, cum credeți că vă percep supraviețuitoarele?

MB: De-a lungul vieții mele am făcut multe lucruri. Peste 20 de ani am fost implicată în proiecte umanitare, am lucrat cu familii defavorizate, cu copii din familii destrămate, bătrâni fără aparținători. Activitatea mea în acest centru și la Fundația Ușa Deschisă este, de departe, lucrul cel mai plin de provocări și care a reușit să mă stoarcă emoțional și psihic mai mult decât orice altceva am făcut până acum, însă este și lucrul care mă umple și îmi oferă energie și împlinire cum nu am cunoscut în nici o altă activitate. Pentru mine nu mai există drum de întoarcere, acum știu sigur că  nu mă pot întoarce la ceea ce am făcut înainte, și deși la rândul meu am trecut prin traume și abuzuri în prima parte a copilăriei mele, eu mă consider o femeie binecuvântată în toate aspectele vieții și nu fac decât să dau mai departe, la rândul meu  zi de zi unor oameni egali cu noi, semenilor noștri, binecuvântările pe care le-am primit. Noi nu oferim aceste lucruri cu condescedență, cu aer de superioritate și nici cu inferioritate, ci semenilor noștri, cum am oferi oricui din familia noastră.

AM: Cum decurge o zi din viața dumneavoastră?

MB: Pentru noi, echipa, nici o zi nu seamănă cu alta, în fiecare zi așteptăm “neașteptatul”. Programul este foarte încărcat, eu mă ocup în special de partea de strângere de fonduri. Eforturile noastre sunt axate nu doar pe funcționarea adăpostului pe care îl avem acum ci și pe dorința de a deschide un adăpost pentru minori și de a deschide o casă de tranziție. Casa de tranziție reprezintă, în viziunea noastră, locul în care supraviețuitoarea, după ce iese din programul oferit la adăpostul prezent, având deja un loc de muncă și fiind reechilibrată fizic, emoțional și psihic, trece într-o fază intermediară care o ajută să facă tranziția deplină către independență totală. Este locul în care va sta pentru o perioadă de un an de zile cu sprijinul nostru, fără să plătească chirie, învățând cum să se gospodărească singură și fiind  monitorizată în paralel de noi și continuând terapia și ședințele de consiliere psihologică.  Însă toate acestea se pot realiza cu fonduri pe care trebuie să le obținem.

AM: În noua dumneavoastră activitate, mai aveți ocazia să practicați profesia de asistent medical, aceasta fiind pregătirea dumneavoastră de bază?

MB: Pentru mine, partea medicală a reprezentat întotdeauna o pasiune. Părerea mea este că atunci când faci un lucru care nu te pasionează ajungi doar să bifezi o căsuță, ajungi doar să aștepți un salariu făcând ceva ce nu îți place cu adevărat. Iar asta se vede în rezultatele muncii depuse! Atunci când vorbim de pasiune, activitatea ta nu mai este doar o muncă ci devine efectiv împlinirea vieții tale. Din punct de vedere medical, profesia nu o mai practic în prezent, însă pentru mine rămâne o mare pasiune. La fel ca și colegele asistente medicale din spitale  și eu lucrez cu persoana cu multe suferințe, care are niște nevoi pe care le dorește împlinite. Din punct de vedere medical, aceste nevoi  i se vor împlini în spital, într-un cadru medical adecvat.  Dincolo de nevoile fizice, pacientul are și nevoi emoționale, psihice. Eu sper că acest lucru s-a înțeles de către cadrele medicale care lucrează în România, deși știm că există foarte mult loc de îmbunătățire. Un pacient internat cu o simplă tăietură nu este doar un simplu om, el este o ființă complexă, cu nevoi complexe, care trebuie tratat ca o ființă complexă și cu demnitate. Indiferent dacă ne place sau nu pacientul sau noi credem că merită sau nu, acel pacient are o demnitate pe care nu i-am acordat-o noi, deci nu noi suntem în masură să i-o luăm. La fel stau lucrurile și la noi, la adăpost. Eu nu mă uit doar la nevoia fizică, deși practica medicală mă ajută foarte mult atunci când există semne vizibile de suferință, sau faptul că pot să identific primele semne ale unei boli contagioase și știu cum să procedez să o izolez și știu ce am de făcut în continuare. Am avut un caz la adăpostul nostru, al unei românce traficate în afara țării, asupra căreia am fost informați că problema ei medicală – o sarcină extrauterină- a fost rezolvată, lucru nereal și incomplet pe care l-am constatat ca fiind de fapt un caz cu probleme ce solicitau o abordare serioasă psihologică, nu doar consiliere psihoterapeutică. În plus, sarcina extrauterină nu fusese rezolvată, rezidenta sângerând abundent. Pregătirea mea medicală mi-a fost de folos, astfel că imediat am putut să-mi dau seama despre ce este vorba și am putut să ducem imediat femeia la spital.

AM: Activitatea dumneavoastră se derulează într-un alt univers față de cel în care lucrează zi de zi  majoritatea asistenților medicali, și aici ne referim la activitatea zilnică din spitale, la îngrijirea unor oameni bolnavi care la un moment dat pleacă acasă la familii iubitoare și îngrijorate. Cum poate un asistent medical, în viziunea dumneavoastră, să ajute și să contribuie la lupta pentru stoparea traficului de persoane?

MB: Aceste probleme le vom aborda pe larg în cadrul cursurilor pentru asistenți medicali pe care avem de gând să le organizăm împreună cu Ordinul Asistenților Medicali din România. Acestea vor fi cursuri de pregătire a cadrelor medicale pentru recunoașterea primelor semne ale unei persoane traficate sau cu risc de a fi traficate. Asistenții medicali trebuie instruiți în acest sens, ei fiind un prim punct de contact cu persoanele aflate în astfel de situații. În primul rând trebuie să se înțeleagă că rolul asistentului medical este vital: până când ajunge medicul la pacient, tot ce spune asistenta medicală sau asistentul medical este “aur curat”. Nu afirm acest lucru ca să ne luăm lumea-n cap ci pentru că este nevoie să ne vedem rolul important pe care îl avem și să-l tratăm ca atare. Ignoranța și nesimțirea vor duce la periclitarea vieții persoanei respective și ar fi bine să nu uităm să tratăm pe fiecare dintre pacienți ca și cum ar fi vorba de copilul sau părintele nostru. Așa cum ne dorim să i se acorde copilului nostru întreaga atenție atunci când ne prezentăm cu el la camera de gardă și are niște semne care strigă ceva, așa trebuie tratată și acea persoană aflată într-o stare de vulnerabilitate. Totul trebuie să fie personal! Asta nu înseamnă că trebuie să plec acasă la familia proprie, cu durerea și suferința pacientului, ci înseamnă că atunci când sunt la serviciu, eu ca și cadru medical, trebuie să cunosc și să recunosc acele semne, cum să intervin, să știu sigur că anestezia simțului meu civic va duce la distrugerea persoanei respective sau poate nu va duce direct dar va contribui din plin la aceasta, și că prin ignoranță și nesimțire voi fi la fel de vinovat ca traficantul care va aduce dezastru asupra persoanei respective.

AM: Cum măsurați succesul activității fundației?

MB: La fel cum măsurăm succesul copiilor noștri! Fie ca atunci când îi vedem că i-am vindecat de otită, fie că sunt curați, îmbrăcați, când îi vedem că, din punct de vedere emoțional, sunt în siguranță, că știu că sunt iubiți și respectați, atunci când îi vedem că au reușit profesional, că au îmbrățișat o meserie, o carieră care îi înflăcărează, atunci când vedem că relația cu familia este, pe cât posibil, restaurată, atunci când vedem că pleacă pe poartă, pleacă cu fruntea sus știind că nimeni nu are voie să le pună demnitatea la pământ. Acesta este succesul !

AM: Ați transmis printre rânduri un mesaj referitor la demnitate, la anestezia simțului civic, la mobilizare. Dacă ați însuma aceste trei lucruri, care ar fi mesajul dumneavoastră către  cititorii revistei Ars Medica?

MB: Să știi, cu siguranță, că efortul tău niciodată nu rămâne nebăgat în seamă ! Dacă faci ceva ca să primești felicitări, premii sau orice altceva, poți să faci acest lucru, dar rezultatele vor fi pe măsură… Intervenția ta în momentul acela critic, este vitală pentru omul pe care îl ajuți. Dedicarea ta, dragostea pe care o pui în ceea ce faci, lucrul acela face o diferență și poate schimba o viață. Nu este treaba noastră să ne interesăm cum și în ce fel …, este treaba noastră să știm că dacă fiecare dintre noi aveam puterea să facem o schimbare și n-am făcut-o, atunci suntem la fel de vinovați ca cel care aduce dezastrul…

Fundaţia Uşa Deschisă are singurul adăpost de urgenţă din ţară pentru victimele traficului de persoane, la o adresă care este protejată. Potrivit raportului SUA referitor la traficul de persoane, România este ţară de origine, tranzit şi destinaţie pentru bărbaţi, femei şi copii traficaţi în scopul muncii, precum şi pentru femei şi copii traficaţi în scopul exploatării sexuale. 

Mulțumim pentru disponibilitate și amabilitate doamnelor Monica Boseff – Director Fundația Ușa Deschisă și Mirela Podoiu – Avocat.